intoarce-ma doamne cu trei ani in urma...sa nu stiu ca a fost sa nu stiu ca s-a intamplat sa fiu asa cum eram.sarac si curat.sa am ce aveam eu mai de pret:sa am fericirea si totul sa mi se para o gluma.da. viata mi se parea o gluma.era foarte usor pentru mine sa renunt la cineva sa am pe cineva sau sa fac ceea ce-mi doresc.acum nu mai e asa pentru ca viata te schimba.te schimba foarte mult.am ajuns sa cred ca tot ceea ce am crezut, ca tot ceea ce am facut, ca tot ceea ce am iubit au fost doar iluzii desarte si sufletul meu s-a transformat intr-un adevarat iad de cand incepusem sa sufar pe zi ce trecea tot mai mult si ajunsesem sa cred ca viata e facuta doar pentru mine si ea.dar daca ar fi asa ar insemna ca multi dintre noi sa fim morti sau sa traim in acea dezamagire continua a zilei ce vine.nu a fost chiar asa pentru ca mai devreme sau mai tarziu realizezi ce e in jurul tau, realizezi ca nu esti decat o petala de trandafir care se usuca la un moment dat si nu are rost sa-ti irosesti viata sperand la acel imposibil, traind tot timpul cu acel "daca" in gand si invinovatindu-te de tot ce a fost rau.solutia sta in faptul de a fi optimist, de a trai clipa si a lasa trecutul sa se dizolve acolo undeva intr-un colt al umanitatii tale.judecand dupa aparente tot timpul vei fi tentat sa intorci spatele unei noi oportunitati, tot timpul ai avea impresia ca ce faci e gresit si ca ar fi trebuit sa traiesti asa cum vroia ea, sub limita bunului simt, dezumanizat pana la limita inferioara a logicului si crezand ca asa e bine.dar viata de asta a fost creata, in special societatea. ca sa ne invete ca nu tot ceea ce credem se suprapune peste modul general de a fi, peste modul de viata al unei relatii "normale".de fapt...ce e o relatie "normala"?o relatie normala a zilelor noastre, din punctul meu de vedere, se bazeaza pe acea indiferenta daca pot sa-i spun asa din partea ambilor parteneri nestiind care sa-si ascunda mai bine sentimentele.uite eu n-am fost asa.nu am crezut niciodata in minciuna si in puterea ei de a cladi ceva rezistent in timp.pentru ca minciuna iti ofera iluzia unei reusite atata timp cat sta in picioare, dar la primul vant cade si iese la suprafata adevarul care este sfant, care nu poate fi contestat si care, daca il urmezi, iti ofera satisfactii ulterioare, chiar atunci cand nu te astepti si cand ai fi crezut ca nimic nu te mai poate salva.ei bine...adevarul intotdeauna te salveaza, te face sa fii demn, sa-ti impui punctul de vedere asa cum vrei si sa-ti urmezi calea cea dreapta...
marți, 1 iunie 2010
vineri, 14 mai 2010
Lagar de suflete...
Am gasit aici o melodie care pentru mine spune adevarul.Si textul de la descriere are o mare incarcatura expresiva.Imi pare rau ca nu stiu cine e autorul.Citez:
"Sunt nopti nedormite, pe care le pierzi ratacind printre ganduri tot mai intunecate, pana cand negrul devine a doua ta natura. Incepi sa refuzi viata, sa nu mai raspunzi la vechi stimuli, pana ajungi sa nu o mai faci la nici unul. Privesti prin pupilele dilatate ale ochilor plansi si vezi lipsa sensului si a sperantei in toate. Ratacirea incepe sa te protejeze. Iti surade ideea de a fi o fantasma printre mii de corpuri fara suflet. De unde sa stie ei ce e aceea viata?
Nu vezi cai de iesire, nu vezi decat coridoare ce nu au nici un sfarsit. Initial te sperii, pe masura ce inaintezi incepi sa te obinuiesti, pana cand in final ajungi sa iubesti pierderea prin labirint. Incepe sa te amuze jocul fara rost, absurdul, sa te atraga in el ca un vartej caruia nu i-ai opune deloc rezistenta. Absurdul si nimicul devin cele 2 legi ale vietii tale : una e calea, cealalta e scopul . Tu alegi care va fi rolul fiecareia dintre ele.
Vrei momente in singuratate, clipe in care sa lipseasca oamenii ce oricum nu te-ar intelege. Visezi la o abandonare in afara vietii, la o plutire in deriva printre durerea ce se sparge in vise. Ochii nu mai vad demult nimic, orice cuvant nu te mai atinge in afara de cele ce ti le soptesti singur. Te impaci cu ideea ca asa va fi totul de acum inainte, o permanenta cadere a zidurilor peste lumea ce o protejeaza. Dar tu nu mai ai nici o lume, si astfel caderea zidurilor devine un spectacol pe care il admiri cu acelasi nesat cu care iti admiri propria cadere. Si atunci realizezi ca esti la fel ca acel zi : cazand din tine bucata cu bucata, pana ce nu va mai fi nimic, decat un loc gol, pe care amintirea il va sterge din memoria tuturor.
Intr-o zi apare o mana ce nu sperai a exista si prinde din cadere o caramida. Nu-i mai urmeaza nici una. Incepe calm si binevoitor sa aseze toate caramizile cazute la loc, insa nestiind pozitia lor initiala, le aranjeaza diferit. Acum zidul a renascut, dar e total diferit, in afara de o mica parte de jos, ce nu apucase sa cada. Alegi sa numesti vechiul zid ruina si noul zid tu.
Dar pana atunci ai nevoie de o pauza, de o evadare din lume. Ai nevoie sa fugi de tine, de tot ce stii si crezi. Stai ore in sir zvarcolindu-te in chinuri, plangand pana la epuizare, fara ca nimeni sa te vada, fara ca nimeni sa stie sau sa inteleaga. Dar tu stii ca timpul in care iti permiti sa faci asta e limitat, ca maine e o noua zi cand lumea iti va cere prezenta.
Asta e ultima noapte dinainte de a te intoarce la ce obisnuiai sa numesti candva viata"
"Sunt nopti nedormite, pe care le pierzi ratacind printre ganduri tot mai intunecate, pana cand negrul devine a doua ta natura. Incepi sa refuzi viata, sa nu mai raspunzi la vechi stimuli, pana ajungi sa nu o mai faci la nici unul. Privesti prin pupilele dilatate ale ochilor plansi si vezi lipsa sensului si a sperantei in toate. Ratacirea incepe sa te protejeze. Iti surade ideea de a fi o fantasma printre mii de corpuri fara suflet. De unde sa stie ei ce e aceea viata?
Nu vezi cai de iesire, nu vezi decat coridoare ce nu au nici un sfarsit. Initial te sperii, pe masura ce inaintezi incepi sa te obinuiesti, pana cand in final ajungi sa iubesti pierderea prin labirint. Incepe sa te amuze jocul fara rost, absurdul, sa te atraga in el ca un vartej caruia nu i-ai opune deloc rezistenta. Absurdul si nimicul devin cele 2 legi ale vietii tale : una e calea, cealalta e scopul . Tu alegi care va fi rolul fiecareia dintre ele.
Vrei momente in singuratate, clipe in care sa lipseasca oamenii ce oricum nu te-ar intelege. Visezi la o abandonare in afara vietii, la o plutire in deriva printre durerea ce se sparge in vise. Ochii nu mai vad demult nimic, orice cuvant nu te mai atinge in afara de cele ce ti le soptesti singur. Te impaci cu ideea ca asa va fi totul de acum inainte, o permanenta cadere a zidurilor peste lumea ce o protejeaza. Dar tu nu mai ai nici o lume, si astfel caderea zidurilor devine un spectacol pe care il admiri cu acelasi nesat cu care iti admiri propria cadere. Si atunci realizezi ca esti la fel ca acel zi : cazand din tine bucata cu bucata, pana ce nu va mai fi nimic, decat un loc gol, pe care amintirea il va sterge din memoria tuturor.
Intr-o zi apare o mana ce nu sperai a exista si prinde din cadere o caramida. Nu-i mai urmeaza nici una. Incepe calm si binevoitor sa aseze toate caramizile cazute la loc, insa nestiind pozitia lor initiala, le aranjeaza diferit. Acum zidul a renascut, dar e total diferit, in afara de o mica parte de jos, ce nu apucase sa cada. Alegi sa numesti vechiul zid ruina si noul zid tu.
Dar pana atunci ai nevoie de o pauza, de o evadare din lume. Ai nevoie sa fugi de tine, de tot ce stii si crezi. Stai ore in sir zvarcolindu-te in chinuri, plangand pana la epuizare, fara ca nimeni sa te vada, fara ca nimeni sa stie sau sa inteleaga. Dar tu stii ca timpul in care iti permiti sa faci asta e limitat, ca maine e o noua zi cand lumea iti va cere prezenta.
Asta e ultima noapte dinainte de a te intoarce la ce obisnuiai sa numesti candva viata"
Dragostea din... copac
Cine te crezi tu sa faci cu mine ce vrei? Cuvintele "te iubesc" ti-au dat tie oare puterea sa ma judeci? Stii tu ce am simtit eu atunci cand m-ai inselat si te-am iertat? Stii tu oare ce a fost in sufletul meu cand m-ai mintit si am uitat? Iti inchipui macar ce greu treceau zilele cand nu eram langa tine? Ai uitat tu cumva de cate ori mi-ai zis adio?De data asta a fost prea mult.S-a umplut paharul.Adio.
Am iubit pe cineva, am suferit, am trecut prin multe impreuna...dar GATAAA!! nu mai pot! simt ca ceva se darama in mine si nu mai fac fata.am renuntat la lupta asta pentru iubire, pentru un "te iubesc" si un zambet.am renuntat sa mai cred ca se poate.mi-a ajuns de cate ori am zis "inca o sansa"...
Am iubit pe cineva, am suferit, am trecut prin multe impreuna...dar GATAAA!! nu mai pot! simt ca ceva se darama in mine si nu mai fac fata.am renuntat la lupta asta pentru iubire, pentru un "te iubesc" si un zambet.am renuntat sa mai cred ca se poate.mi-a ajuns de cate ori am zis "inca o sansa"...
De ce blog? :-??
Probabil va intrebati "ce-i cu asta? are si el blog acuma", nu? Ei bine lasand toate formalitatile deoparte... de ce credeti ca e bine sau nu e bine sa-ti creezi un blog?Aveti asa ceva?daca da, la ce va serveste?sau daca nu, de ce nu?astept pareri si comentarii la sectiunea comentarii...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
